Drumul spre pierzanie

Şi-au bătut joc de iubitorii fotbalului din oraş. De oamenii simpli ce la sfârşit de săptămână veneau pe „1 Mai“ să-şi vadă favoriţii. I-au amăgit cu promisiuni deşarte, însă, în nesimţirea lor nemărginită, nu au făcut decât să calce în picioare visuri, speranţe, aspiraţii, idealuri. Negoescu, Adi Creţu, Popa sunt doar câţiva dintre cei de numele cărora se leagă declinul fotbalului slătinean. Pentru că după ani de iluzii, formaţia locală încă se târâie-n mocirlă şi pare că nimic nu o mai poate ridica de acolo. Epopeea căderii fotbalului de la malul Oltului e presărată cu un lung şir de decizii ce au grăbit prăbuşirea echipei oraşului (indiferent că ea s-a numit Oltul, Alprom sau Alro), un lanţ al al slăbiciunilor care i-a avut în prim-plan pe oamenii ce s-au jucat cu destinele formaţiilor slătinene. Au fost hotărâri cu repercusiuni negative în evoluţia ulterioară a lucrurilor la grupările locale, pentru care însă nimeni nu a răspuns. Şi nimeni n-a plătit. La primul sezon în „B“ înlăturarea după numai câteva etape a antrenorului Iordan Eftimie de pe banca tehnică a fostei echipe Oltul (doar pentru că „atunci era Zoli Erdey şi aşa a zis“), aducerea la Slatina a „mercenarilor“ din mandatul lui Constantin Stancu având drept consecinţă risipa fără limite a banului public, apoi îndepărtarea prematură a „principalului“ Constantin Vlad de la cârma Alprom-ului şi înlocuirea acestuia cu Nicolae Zamfir, păstrarea după aşa-zisa fuziune a formaţiilor locale a tehnicianului Gigi Ciurea şi a multor jucători ce abia evitau retrogradarea cu Oltul în dauna unor fotbalişti ai unei echipe, Alprom, care încheia stagiunea pe locul secund, renunţarea la serviciile unui antrenor cu rezultate, Marin Radu, numai din dorinţa de a satisface capriciile anumitor fotbalişti care, de altfel, au şi rămas în lot , dar mai ales menţinerea pentru un timp îndelungat a unui nucleu de jucători plafonaţi, ce au demonstrat în nenumărate rânduri că sunt incapabili să facă performanţă, sunt câteva dintre deciziile ale căror efecte nefaste s-au făcut resimţite în timp, pentru care însă nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea. „Le-am asigurat toate condiţiile, ce am fi putut să facem, să intrăm noi să jucăm?“ a fost scuza cel mai des invocată de cei care s-au perindat la conducerea echipelor slătinene. De nişte oameni care n-au înţeles că toate cele petrecute la formaţia oraşului nu erau decât consecinţa directă a acţiunilor lor. Preocupaţi mai degrabă de satisfacerea unor interese meschine, de câştigarea unor meciuri în altă parte decât pe teren, de motivarea adversarelor principalelor contracandidate pentru a contracara într-un fel neputinţa jucătorilor slătineni, mai-marii grupărilor locale au uitat, probabil, să se uite şi în propria lor curte, omiţând poate un lucru elementar: în fotbal, pentru a putea obţine rezultate, trebuie să ai echipă. Ceea ce, din păcate, la Slatina nu s-a întâmplat niciodată în ultimii ani. Acum, totul s-a terminat. Dincolo de experienţa nefericită a acestor sezoane, rămâne golul din sufletele iubitorilor jocului cu balonul rotund, amărăciunea pricinuită de contraperformanţele formaţiilor slătinene. Dar şi speranţa că, poate, cândva va fi mai bine.